Jurnal de razboi din „Orasul parasit de Dumnezeu”. „Sunt sigura ca voi muri in curand. In Mariupol, toata lumea asteapta moartea”

La ora 3.50, in dimineata rece de 24 februarie, ziua in care a inceput invazia rusa, Irina Prudkova, 50 de ani, a primit un mesaj pe Telegram de la fiica ei de 24 de ani, Valeria, care locuieste in capitala Ucrainei, Kiev. 

Tu il asculti pe Putin?”, ii scrie Valeria mamai sale. „Vorbeste de o nenorocire, o operatiune militara speciala in Ucraina”, completeaza fiica.

„Mama, a inceput bombardamentul” 

La ora 4.08, Valeria a mai trimis un mesaj: „Mama, Kievul este bombardat!”. 

In micul ei apartament de la primul etaj al unui bloc de noua etaje din zona rezidentiala Kirovskii din Mariupol, Irina e pregatita de plecare. Si-a pus ceva, cateva bijuterii, care sa fie eventual vandute pentru hrana si adapost, si documentele personale intr-o mica geanta de voiaj. 

Irina mai are o fiica, iar aceasta i-a darut un nepotel, care acum are doi ani. Ei si parintii Irinei au plecat in graba din Mariupol, cu lacrimi in ochi, pe 24 februarie.

Irina si-a convins cu greu sotul, Alexandr, 46 de ani, sa li se alature: „I-am spus ca trebuie sa plecam, era ultima sansa”. 

In alta parte a orasului, Alexandr si-a luat masina pentru a face plinul la statia din spatele blocului. Un sir lung de de vehicule ajunsese deja acolo. In timp ce Alexandr astepta, nervos, la coada, cerul noptii s-a luminat brusc, a urmat un tunet asurzitor, un zgomot necunoscut chiar si intr-un oras situat aproape de prima linie a bataliei care dureaza de opt ani dintre fortele ucrainene si separatistii prorusi din Donetk si Luhansk. Razboiul pusese stapanire pe Mariupol.

Jurnalul de reporter

Nadiia Suhorukova, 51 de ani, jurnalista, dormea ​​in apartamentul ei din centrul Mariupolului cand a inceput bombardamentul. 

„Chiar si prin vis, am auzit explozii si iar explozii”, a notat ea, in jurnalul pe care il tine pe Facebook de la declansarea invaziei. 

„Apoi editorul, Galia, ne-a trimis un mesaj pe chatul de grup: Asta e, scularea!”, isi aminteste Nadia. 

La ora 8.23, primarul din Mariupol s-a adresat cetatenilor, intr-o interventie televizata. I-a indemnat pe toti sa ramana calmi. „Din cauza situatiei actuale din oras, activitatea scolilor, gradinitelor si altor institutii de infrastructura sociala, cu exceptia spitalelor si a centrelor de sanatate, a fost oprita temporar”, a spus Vadim Boicenko. „De asemenea, deschidem toate adaposturile din oras. Toate utilitatile si transportul public continua sa functioneze”, completa edilul.

Primele bombardamente

In doar 20 de minute de la discurs, sapte cladiri de pe malul stang al raului Kalmius, care se varsa in Marea Azov la Mariupol, au fost bombardate. Pompierii s-au luptat timp de 24 de ore cu incendiile. Patru persoane, inclusiv un copil, au fost ranite.

15.17. Noi bombardamente. Trei ore mai tarziu, administratia locala publica instructiuni despre cum sa te ascunzi in adaposturile subterane, a fost impusa interdictia de deplasare intre orele 22.00 si 6.00 si a fost pus in functiune un tren special pentru cei care doreau sa plece din oras.

Peste tot in oras, oamenii verificau frenetic acoperisurile pentru „etichete”, dupa ce auzisera ca rusii ar fi insemnat cladirile, astfel incat avioanele lor sa poata trage asupra tintelor.

Fara curent, fara apa, fara internet 

A doua zi, pe 25 februarie, aproximativ 40.000 de oameni s-au trezit ca au ramas fara curent. Raidurile aeriene afectasera infrastructra critica. Oficialii au fost anuntat ca incearca sa remedieze problema. Numai ca si azi, la mai bine de o luna de la inceputul razboiului, sunt multe gospodarii in intuneric. 

Consiliul Local a decis, de asemenea, sa preia apa dintr-un rezervor, din cauza intreruperii alimentarii de pe principala conducta a orasului. 

La 20.17, o racheta rusa a lovit o scoala. Din fericire, nu era nimeni in interior.

Pe 26 februarie, transportul public a fost „oprit temporar” pentru siguranta publica. Satul Sartana, o periferie la nord-est de Mariupol, era puternic bombardat.

Primarul Boicenko vorbea deja despre „crime impotriva umanitatii”. Apareau probleme si in ceea ce priveste furnizare agentului termic. 

In dimineata urmatoare, a fost oprit si semnalul internet. Cei care foloseau serviciul de mesagerie Viber au primit mesaje anonime, cel mai probabil de la hackeri rusi, prin care erau informati ca toate comunicatiile vor fi intrerupte in curand.  

Pana la pranz, pe 27 februarie, bulevardul central Peremohii si strada Horlicka era vizate de o „ploaie de bombe”. La ora 14.26 in acea zi a fost facut un anunt fatidic: Teatrul Dramatic se deschidea ca adapost.  

Desi autoritatile negau, era cert ca Mariupolul va ramane in curand fara apa. Orasul se prabusea in dezordine.

Pe 28 februarie, Nadia scria: „In blocul nostru nu avem adapost subteran. Prin urmare, in timpul bombardamentelor, coridorul se transforma in arca lui Noe. Oameni, o pisica, doi caini, un hamster. E groaznic. Exista unitate absoluta pe coridor, chiar si intre acei vecini care nu se puteau suporta inainte”.

Pana pe 1 martie, bombardamentele au fost constante si sufocante. 

Chiar si asa, „am plimbat cainele si am facut o poza cu ghioceii din gradina mamei mele. A venit primavara”, a scris Nadia. „Vreau sa dorm tot timpul. In mod constant. Ca si cum un elefant adormit s-ar fi mutat in mine”, constata ea.

„Scoateti frigiderele din priza!”

In acea zi, 1 martie, toata lumea a primit ordin sa scoata din priza frigiderele, aragazul, aparatele de climatizare si incalzitoarele, totul pentru a limita consumul de curent. Pana si semafoarele au fost stinse.  

Au fost 14 ore de bombardamente neintrerupte pe 2 martie. Au actionat lansatoare de rachete multiple, s-a auzit tir de mortiere, au cazut obuze, iar avioane de atac SU-24 au actionat deasupra orasului. 

Au lovit o maternitate si blocuri. „Cea mai grea si mai brutala zi”, a oftat primarul Boicenko.

Pe 5 martie au aparut informatii despre deschiderea unui coridor umanitar. Oamenii puteau pleca cu masinile lor. Pe drum, insa, rusii au tras cu obuze de artilerie, in special spre regiunea Zaporojie, la nord-vest de oras. Celor care sperau sa fuga li s-a transmis sa revina in adaposturi.

„Oras-erou”, fara vreo strada intacta 

Pe 7 martie, Mariupol a fost numit „oras-erou” de presedintele Volodimir Zelenski. Nicio strada nu mai era intacta. Trupuri neinsufletite zaceau pe strazi, printre resturi de cenusa, sticla, plastic si metal.

„Sunt sigura ca voi muri in curand. E o chestiune de zile. In acest oras, toata lumea asteapta moartea. Mi-as dori doar sa nu fie atat de infricosator”, a spus jurnalista din Mariupol, Nadia. 

Familiile inghesuite in buncare ies sa bea apa din balti sau sa colecteze picaturile din tevile de scurgere si din calorifere. Urca doar sa ia si sa imparta resturile de hrana din casele arse.  

Singura salvare sunt voluntarii care au umplut butoaiele dintr-un canal cu apa murdara pentru a le distribui oamenilor aflati in subsol. Nimeni nu comenteaza ca nu e apa potabila, orice apa e buna.

Pe 8 martie, o copila de sase ani a murit la Mariupol din cauza deshidratarii. Fusese ingropata sub daramaturile care i-au ucis mama si a fost descoperita prea tarziu. 

A doua zi, fortele ruse au atacat o maternitate din Mariupol, omorand pe loc trei persoane, intre care un copil. Mai tarziu avea sa moara si una dintre gravidele care nasteau in momentul bombardamentului si care a fost ranita de deflagratie. Nici copilul ei nu a supravietuit.

Numarul deceselor inregistrate de la inceputul razboiului si anuntate oficial ajunsese la acea data de 1.207. A continuat sa creasca, in fiecare zi. 

Pe 16 martie, un pilot rus a aruncat o bomba asupra teatrului din Mariupol, folosit ca adapost de 1.300 de persoane, desi langa cladire era scris mare, vizibil din aer, „Copii” – semn ca acolo se afla copii. 

Oficialii ucraineni a anuntat, dupa 10 zile, ca cel putin 300 de oameni au murit in ruinele teatrului.

Copil de 7 ani: „Magazinele au fost jefuite, cum o sa-mi mai cumperi papusi?” 

Nadia se lupta sa supravietuiasca, impreuna cu nepotii si nepotele ei, in subsolul unui bloc din centrul orasului. 

„Langa noi era o familie, un fiu adult si mama lui in varsta. Ne-au dat dulciuri si fursecuri, inainte sa plece. Copiii erau atat de speriati incat aproape ca nu mancau nimic. Dar prajiturile au fost devorate imediat. A fost o adevarata comoara si o mica bucurie intr-o temnita mohorata”, explica jurnalista. 

Apoi relateaza un dialog cu Varia, care are 7 ani. 

– Iti promit ca iti voi cumpara orice papusa doresti, cand ce o sa scapam din buncar. 

– Magazinele au jefuite, de unde imi ma vei cumpara papusi? 

„I-am raspuns ca nu s-a atins nimeni de niciun magazin de jucarii si ca toate papusile sunt la locul lor…”, completeaza Nadia.

Fratele Variei, Kiril, a suferit un soc cand se afla intr-un alt adapost. O bomba a cazut pe acoperis, acesta a luat foc si toti au fost nevoiti sa fuga de acolo trecand prin flacari. „Mami, te rog, mami! Vreau sa traiesc! Nu vreau sa mor!”, era strigatul copilului, intiparit in memoria Nadiei. 

Irina a scapat de teroarea din Mariupol si se afla acum in Liov, intr-o siguranta relativa. De atunci, femeia ajuta la organizarea „evadarilor” din orasul asediat. Unii razbesc, altii nu. Doua femei cu opt copii, cu varste intre un an si opt ani, au disparut, in urma cu patru zile. 

„Vecina meu mi-a spus ca pana si Dumnezeu a parasit Mariupolul”, a scris Nadia, pe 18 martie, in jurnalul ei de pe Facebook.

„Din iad, in alt iad” 

A doua zi, ea si fiul ei au riscat si au fugit spre Odesa. 

„Mi-e frica cand cineva pleaca. Pleci din iad, in alt iad. Nu toti cei care au plecat au ajuns intr-o zona mai sigura. Si ce mai e sigur azi in Ucraina mea?”, incheie Nadia. 

Ucraina a respins pe 21 martie, ultimatumul primit de a preda total orasul Mariupol. Din cei aproape 440.000 de locuitori, printre ruine, daca mai sunt 100.000 de civili. 

Iar acestia sunt intr-o situatia critica. Sambata, 26 martie, Serghei Orlov, viceprimarul din Mariupol, a declarat pentru BBC ca situatia oamenilor captivi in orasul asediat e critica. Hrana, apa potabila, medicamentele nu ajung pentru toti, ajutoarele umanitare nu pot trece de bombardamentele armatei ruse, iar oamenii mor de foame, de sete ori pentru ca nu primesc tratamentul de care au nevoie.