Un an de la declansarea razboiului din Ucraina: Radiografia celor 12 luni care au spulberat mitul armatei ruse invincibile

Cotidianul american The Washington Post a fost cel care anunta in premiera pe 30 noiembrie 2021, pe baza unor imagini din satelit si surse din comunitatea de informatii a Statelor Unite, ca Rusia maseaza din nou trupe de-a lungul granitei sale cu Ucraina, la 8 ani dupa anexarea ilegala a Crimeii si declansarea razboiului separatist din Donbas.

Informatia a starnit imediat ingrijorare in cancelariile occidentale si la Kiev, dar ea a fost negata la scurt timp de catre ministerul ucrainean al Apararii. Oficialii de la Kiev au revenit insa apoi asupra dezmintirii, confirmand ca serviciile de informatii ale tarii au detectat in jur de 90.000 de trupe ruse in apropierea granitei comune. Numarul avea sa creasca in lunile urmatoare.

Pe 12 noiembrie Statele Unite au tras un prim semnal de alarma, oficiali de la Washington avertizand explicit ca Rusia se pregateste de o invazie. Pe atunci un nume necunoscut publicului international, generalul Kirilo Budanov, seful serviciului de informatii militare al Ucrainei, avertiza la randul sau pe 21 noiembrie intr-un interviu acordat Military Times ca Rusia se pregateste sa atace Ucraina pana la sfarsitul lunii ianuarie.

Avea sa greseasca estimarea cu doar o luna.

Conducerea politica de la Kiev nu parea insa convinsa ca presedintele rus Vladimir Putin ar putea recurge la un asemenea gest nebunesc. Dupa cum avea sa dovedeasca istoria, liderii politici de la Kiev, inclusiv presedintele Volodimir Zelenski, s-au inselat.

Vladimir Putin se pregateste de razboi

Primul semnal public dat de Putin ca trupele rusesti nu s-ar afla la granita ucraineana doar pentru „exercitii militare” a venit pe 14 decembrie 2021, cand liderul de la Kremlin a cerut negocieri „imediate” cu NATO si SUA privind garantiile pe care Rusia le dorea pentru securitatea sa, pe fondul tensiunilor cu Ucraina pe care chiar Moscova le-a creat.

Trei zile mai tarziu, ministerul rus de Externe publica revendicarile Rusiei. Printre acestea se numarau nu doar excluderea posibilitatii ca NATO sa se extinda si sa primeasca Ucraina in alianta, ci si ca toate trupele acesteia sa fie retrase din Europa de Est din statele deja membre, inclusiv Romania, Polonia si Bulgaria.

Analistii nu s-au pus de acord nici pana in ziua de azi ce a incercat Putin cu aceste revendicari, daca ele au vizat doar crearea unei justificari pentru a invada Ucraina, sau daca presedintele rus chiar a crezut ca poate sa obtina unele concesii de la NATO in privinta punctelor ce nu erau atat de clar inacceptabile. Cert este ca Kremlinul s-a declarat nemultumit de raspunsul Statelor Unite si al NATO.

Ingrijorarile au crescut in luna ianuarie, cand Rusia a inceput sa trimita trupe in Belarus pentru „exercitii militare comune”. Pana pe 10 februarie peste 30.000 de trupe ruse, precum si avioane de lupta, ajunsesera in Belarus, la granita de nord a Ucrainei. Acestea aveau sa joace un rol crucial in saptamanile care au urmat.

Situatia s-a deteriorat brusc mai tarziu in cursul lunii cand, intr-un discurs delirant tinut pe 21 februarie, Putin a recunoscut de facto independenta asa-ziselor „republici populare” Donetk si Lugansk proclamate de separatistii pro-rusi in regiunea Donbas din estul Ucrainei. Imediat dupa aceea el a ordonat ca armata rusa sa intre in aceste teritorii ucrainene pentru a „mentine pacea”.

Doar o zi mai tarziu presedintele Rusiei anunta ca a recunoscut suveranitatea separatistilor asupra intregului teritoriu al regiunilor Donetk si Lugansk, nu doar asupra a zonelor pe care ei le controlau.

Razboiul batea la usa.

Dovezi aparute ulterior au aratat insa ca Putin inregistrase mesajul video cu declaratia sa de razboi impotriva Ucrainei inca din seara zilei de 21 februarie, cand i-a primit la Moscova pe liderii separatistilor.

Incepe „operatiunea militara speciala”

Citita in dimineata zilei de joi, 24 februarie, la 05:48 ora Moscovei de catre un Putin asezat in spatele biroului sau de lemn de la Kremlin, declaratia de razboi a Rusiei vorbea de „denazificarea” si „demilitarizarea” Ucrainei, cuvinte care aveau sa fie repetate de propaganda rusa timp de luni de zile.

„Am luat decizia pentru o operatiune militara speciala”, a spus Putin, o alta sintagma devenita obligatorie in Rusia.

Adresandu-se direct soldatilor ucraineni, presedintele rus le-a cerut sa depuna armele, dandu-le asigurari ca vor putea „parasi campul de lupta fara impedimente”. Nu a fost ascultat.

Razboiul a inceput cu bombardamente masive si atacuri cu rachete ale fortelor ruse impotriva marilor orase ucrainene, obiectivelor militare si de infrastructura trasate de comandamentul militar de la Moscova probabil cu luni in urma.

La orele dupa-amiezii trupele ruse au intrat in regiunea Kievului, gratie culoarului terestru oferit in nordul Ucrainei de catre dictatorul bielorus Alexandr Lukasenko, care a permis armatei lui Putin sa atace de pe teritoriul tarii sale si fortelor aeriene rusesti sa foloseasca bazele aeriene bieloruse.

In capitala ucraineana a inceput haosul, civilii incercand sa gaseasca adapost in metrou sau sa fuga din oras, in timp ce guvernul lui Zelenski si comandantii sai militari depuneau eforturi sa inteleaga amploarea situatiei. Rusia atacase pe toate fronturile, asteptandu-se la o victorie usoara, dupa cum avea sa se dovedeasca mai tarziu.

Joi seara consilierul prezidential Mihailo Podolyak anunta ca trupele ruse au ocupat centrala nucleara Cernobil. Anuntul privind ocuparea Insulei Serpilor, vitala pentru protejarea exporturilor maritime ale Ucrainei, a venit cateva ore mai tarziu. Insa gestul de fronda al granicerilor ucraineni de aici a devenit in lunile care au urmat cel mai puternic simbol al rezistentei ucrainene.

Printre cele mai intense lupte duse in prima zi a razboiului au fost cele de la aeroportul Hostomel de langa Kiev, fortele aeriene ale Rusiei lansand aici o operatiune cu elicoptere si trupe aeropurtate demna de manualele de razboi. Analistii militari au notat ulterior ca succesul fortelor ucrainene in a apara acest aeroport strategic a avut un rol decisiv pentru cursul razboiului.

Daca Hostomelul cadea, era foarte probabil sa ii urmeze Kievul. In schimb, desi fortele speciale ruse Spetnaz au reusit pentru scurt timp sa ajunga pe strazile capitalei ucrainene, grosul armatei de invazie alocate sa o cucereasca a ramas impotmolit timp de saptamani de zile la zeci de kilometri nord-vest de Kiev.

Insa pe fronturile din estul si sudul Ucrainei fortele lui Putin avansau rapid, in pofida rezistentei a armatei ucrainene si a curajului incredibil de care au dat dovada in unele locuri civilii ucraineni care au iesit cu bratele goale in fata tancurilor si blindatelor rusesti pentru a incerca sa le opreasca.

Armata rusa abandoneaza planurile de a cuceri capitala Ucrainei

In cele din urma opozitia aparatorilor ucraineni, atacurile repetate cu drone Bayraktar TB2 si sisteme antitanc Javelin impotriva coloanelor blindate ruse, dar si marile lacune de care a dat dovada comandamentul militar de la Moscova in ceea ce priveste pregatirea logistica a invaziei, au dus la stagnarea ofensivei.

Primul moment urias de respiro pentru conducerea Ucrainei a venit insa abia la sfarsitul lunii martie, cand armata rusa a anuntat „reducerea drastica a activitatii militare” in zonele Kievului si Cernihivului. Rusia a incercat sa acopere acest esec prin a lega decizia de discutiile de pace ce aveau loc la momentul respectiv in Turcia.

Desi anuntul a fost privit initial cu scepticism, in zilele urmatoare a devenit evident ca armata rusa isi retrage intr-adevar fortele din aceste regiuni.

Insa tot zilele care au urmat anuntului facut de ministerul rus al Apararii pe 29 martie au scos la iveala amploarea masacrelor comise de armata rusa in teritoriile pe care reusise sa le ocupe. Pe 2 aprilie trupele Ucrainei eliberau orasul Bucea din regiunea Kievului, descoperind atrocitatile carora le-au cazut victime civilii ucraineni in timpul ocupatiei.

Masacre similare au fost descoperite la Irpin si in alte localitati. In timp ce aceste crime au fost comise in spatele frontului, departe de ochii opiniei publice internationale, un atac al fortelor ruse din luna aprilie a socat intreaga lume.

Pe 8 aprilie doua rachete rusesti au lovit o gara din Kramatorsk, oras aflat in regiunea Donetk, ucigand zeci de civili care incercau sa fuga de razboi si ranind peste 100 altii. Majoritatea celor care asteptau in gara sa plece inaintea unui nou atac al armatei ruse erau femei si copii.

„Este raul fara limite”, descria presedintele ucrainean Volodimir Zelenski atacul. Aveau sa urmeze si altele indreptate de fortele armate ruse impotriva civililor ucraineni, in vazul intregii lumi.

Moscova fie le-a negat, fie a spus ca au vizat „tinte militare” legitime. Scufundarea pe 14 aprilie a navei amiral „Moskva”, mandria flotei Marii Negre, nu a putut fi insa ascunsa opiniei publice din Rusia, desi a fost pusa initial de propaganda de la Moscova pe seama „marii furtunoase”.

Rusia schimba strategia de razboi

In cursul primaverii si a primelor luni de vara comandamentul militar de la Moscova a decis sa schimbe strategia. Devenise evident ca fortele ruse epuizate nu mai pot sustine o ofensiva pe scara larga, cu atat mai putin una pe toate fronturile.

Primul obiectiv a fost finalizarea cuceririi Mariupolului, orasul-port strategic de la Marea Azov pe care fortele ruse il incercuisera inca din data de 5 martie, dar care se incapatana sa ramana un ghimpe in coasta armatei lui Putin din sudul Ucrainei, tinand pe loc trupe pe care Moscova le dorea trimise in directia Nikolaevului si apoi a Odesei.

Rezistenta eroica a puscasilor marini din Mariupol si a regimentului Azov, in timp ce fortele ruse distrugeau orasul cladire cu cladire, a facut inconjorul presei internationale timp de mai bine de 3 luni. Unitatile separatistilor pro-rusi ce luptau alaturi de armata Moscovei la Mariupol au revendicat in cele din urma cucerirea zonei portuare a orasului pe 11 aprilie.

Puscasi marini ucraineni au mai ramas insa pe pozitii cateva zile, inainte de a se preda sau a face jonctiunea cu militarii regimentului Azov ce aparau zona uzinei Azovstal. Rezistenta avea sa continue in buncarele de sub uzina pana la jumatatea lui mai, cand ultimii aparatori ai Mariupolului au depus armele dupa ce au ramas fara munitii si provizii.

In urmatoarele doua luni fortele Moscovei si-au folosit superioritatea covarsitoare in ceea ce priveste artileria ca parte a unei noi faze a razboiului. Desi greu, comandamentul militar de la Moscva parea sa isi fi invatat lectia: imaginile cu coloane blindate rusesti decimate de dronele Bayraktar sau surprinse in ambuscade de fortele ucrainene au disparut aproape cu totul.

In schimb, armata rusa a trecut la bombardarea sistematica a oricaror pozitii ucrainene inainte sa incerce macar sa avanseze. Obiectivul oficial devenise cucerirea intregului teritoriu al regiunilor Lugansk si Donetk. Site-ul de investigatii Meduza scria insa in premiera pe 9 iunie ca Vladimir Putin ar fi decis anexarea tuturor teritoriilor ucrainene ocupate, nu doar a celor doua pe care le-a folosit drept pretext pentru declansarea razboiului.

Insa pentru moment eforturile erau concentrate asupra Donetkului si Luganskului. Artileria rusa a transformat fronturile ucrainene de aici intr-un veritabil iad, desi progresul a fost unul lent si cu pierderi grele. Dar noua strategie a functionat.

Pe 25 iunie fortele ruse reuseau sa ocupe in totalitate orasul Severodonetk din regiunea Lugansk, iar pe 3 iulie ministrul Apararii Serghei Soigu il informa personal pe Putin ca Liscianskul, ultima localitate majora controlata de fortele ucrainene in aceasta regiune, a cazut. „Eliberarea” uneia dintre cele doua regiuni revendicate de separatistii pro-rusi era finalizata.

HIMARS-urile americane intra in scena

Insa in timp ce Rusia isi concentra eforturile asupra estului Ucrainei, doua evenimente cruciale aveau loc in alta parte. Dupa luni de indoieli, ezitari si temeri din partea administratiei democrate de la Washington, pe 23 iunie la Kiev ajungea primul lot de lansatoare multiple de rachete HIMARS, o marca „made in the USA”.

„Vara va fi fierbinte pentru ocupantii rusi. Si ultima pentru unii dintre ei”, afirma la momentul respectiv ministrul ucrainean al Apararii Oleksii Reznikov. Avea sa se dovedeasca ceea ce americanii ar numi „an understatement”.

Mai la sud, conducerea armatei ruse anunta pe 30 septembrie ca isi retrage garnizoana de pe Insula Serpilor „in semn de bunavointa” fata de Kiev. A fost o declaratie care avea sa fie ridiculizata pe larg nu doar in Ucraina, ci si in platourile unor televiziuni de la Moscova in conditiile in care nemultumirea fata de ritmul lent in care evolueaza „operatiunea militara speciala” crestea.

Ministerul rus al Apararii a uitat sa mentioneze numeroasele atacuri lansate de fortele ucrainene asupra stancii din Marea Neagra in saptamanile premergatoare evacuarii. Pe 4 iulie ucrainenii isi infigeau din nou drapelul pe Insula Serpilor. Alungarea rusilor de aici nu a reprezentat doar un imbold urias pentru moralul ucrainenilor, ci a si redeschis drumul catre reluarea exporturilor agricole ale tarii.

Pe plan militar insa rolul HIMARS-urilor americane avea sa fie incomparabil mai important.

Desi rachetele furnizate Ucrainei de SUA pentru ele erau doar de raza medie, acestea au permis fortelor ucrainene sa loveasca adanc in spatele liniilor inamice, tintind depozitele de munitii si carburanti, nodurile logistice ale trupelor ruse si infrastructura necesara aprovizionarii acestora.

Atacurile au inceput aproape imediat, ele provocand rapid consternare in randul bloggerilor militari rusi, corespondentilor de razboi ai Rusiei si propagandistilor de la Moscova. „Ora HIMARS”, o referinta la faptul ca majoritatea atacurilor din perioada respectiva aveau loc noaptea in jurul unei anumite ore, a intrat in vocabularul soldatilor ucraineni si a devenit o mema virala pe retelele de socializare.

Podul Antonovskiy de peste Nipru, crucial pentru aprovizionarea trupelor ruse aflate pe malul de vest al raului, a fost una dintre tintele predilecte ale atacurilor cu HIMARS, fiind scos din uz inca de la sfarsitul lunii iulie. La Moscova nelinistea crestea.

Practic a doua parte a verii si inceputul toamnei a marcat o noua faza a razboiului din Ucraina, de data aceasta una favorabila Kievului.

Ucraina iese la atac

In luna august incep si primele explozii la baze militare rusesti din Crimeea. Daca la inceput Rusia a pus incendiile si exploziile de pe teritoriul sau sau a celui pe care il controleaza pe baza „neglijentei” militarilor ei sau a „efectului de lupa”, propaganda rusa incepe treptat sa admita ca ele sunt rezultatul atacurilor sau activitatilor de sabotaj ucrainene.

Se pregatea terenul pentru decretarea „mobilizarii partiale”, dar aceasta avea sa vina abia o luna mai tarziu.

Inainte de asta, pe 29 august, dupa ce sistemele HIMARS au fost folosite saptamani la rand pentru a toca sistematic tintele „moi” din spatele liniilor construite de armata rusa in Herson, presa ucraineana anunta o veste bomba: mult asteptata ofensiva din sudul tarii a inceput.

Confirmarea a venit de la biroul lui Zelenski, dar intr-un mod indirect: Mihailo Podolyak, unul dintre cei mai apropiati consilieri ai presedintelui ucrainean, cerea un „blackout mediatic” cu privire la operatiunile militare din sudul tarii, pentru a nu oferi informatii aparatorilor rusi.

Urmeaza zile si saptamani in care singura imagine cu privire la ce se intampla in Herson poate fi construita din franturi de informatii si inregistrari video aparute pe retelele de socializare, actualizarile eclectice oferite de armata ucraineana cu privire la fronturile pe care se duc lupte si comunicatele seci publicate de ministerul rus al Apararii cu privire la locurile in care ar fi „zdrobit” noi atacuri ucrainene.

Apar speculatiile ca ofensiva a esuat, dar ca Kievul nu vrea sa admita asta. Soldatii ucraineni le vorbesc putinilor corespondenti straini carora le este permis accesul in apropierea frontului din sudul tarii despre pierderile uriase pe care le-au inregistrat in contextul in care armata rusa a construit aici multiple linii defensive sustinute de pozitii fortificate intarite.

Apoi, pe 10 septembrie, ceva cu totul neasteptat se intampla la sute de kilometri distanta: frontul rusesc din Harkov, regiune din nord-vestul Ucrainei in care luptele pe scara larga incetasera din martie, se prabuseste catastrofal. Pozitiile ruse se evapora ca un castel de nisip maturat de valuri.

Ceea ce pare sa fi fost mai degraba o ofensiva sustinuta a ucrainenilor de a sonda liniile defensive ale armatei ruse duce la avansuri rapide de zeci de kilometri in contextul in care comandamentul militar de la Moscova transferase de aici zeci de unitati in asteptarea ofensivei din Herson, lasand goluri uriase in apararea din nord-vestul Ucrainei.

Soldatii rusi intra in panica si in multe locuri isi abandoneaza blindate si tancuri in stare perfect functionala, incercand sa fuga pe jos pentru a nu fi tintiti de artileria coordonata din drone a armatei ucrainene. Ucraina se lauda cu numarul nesperat de „trofee” capturate. Este de departe cea mai mare victorie a sa.

Rusia in schimb decreteaza mobilizarea partiala si organizeaza pe repede-inainte anexarea teritoriilor ucrainene ocupate, in speranta ca aducerea lor sub protectia umbrelei nucleare a Moscovei va descuraja noi atacuri ucrainene. Nu a functionat.

Trei umilinte pentru Vladimir Putin

Pe 1 octombrie are loc o noua victorie ucraineana, mai mica, dar de un simbolism puternic: fortele sale reusesc sa elibereze orasul cheie Liman din regiunea Donetk. Trupele ruse s-au retras rapid din oras la doar o zi dupa ce Vladimir Putin proclamase cu mare fast la Moscova alipirea la Rusia a regiunilor Donetk, Lugansk, Herson si Zaporojie.

Umilinta e atat de mare incat nici televiziunile rusesti nu mai incearca sa o ascunda iar, cuplata cu dezastrul recent din Harkov, ii face pe propagandistii din platouri sa intre in vrie. Nu asa trebuie sa decurga o „operatiune militara speciala”.

Doar doua zile mai tarziu, ucrainenii reusesc sa strapunga si frontul din Herson, avansand 40 de kilometri in doar 24 de ore, dupa mai bine de o luna de lupte statice de uzura fara progrese notabile. Autoritatile de ocupatie instalate de rusi aici incearca sa dea asigurari ca situatia este sub control, uneori cu accente ridicole, dar in cele din urma cer Moscovei pe 10 octombrie sa evacueze populatia civila din regiune.

Intre timp in Rusia izbucneste un scandal national legat de modul in care este organizata mobilizarea partiala ordonata pe 30 septembrie, cea mai mare dupa al Doilea Razboi Mondial. Retelele de socializare si canalele de Telegram populare in Rusia sunt inundate de relatari privind neregul si incorporarea unor barbati care nu ar fi trebuit sa fie chemati la razboi.

Putin insusi este nevoit sa admita ca au fost comise „greseli” si anunta ca a semnat un decret care sa corecteze situatia. Va urma insa un alt val de nemultumiri, cel al recrutilor rusi care se plang de echipamentul primit, conditiile in care sunt tinuti si pregatirea de care au parte.

In Herson insa ofensiva ucraineana pare sa fi ajuns din nou in impas. Sosirea „rasputitei”, faimosul sezon ploios care face drumurile impracticabile si despre care numerosi istorici afirma ca a salvat Rusia si in al Doilea Razboi Mondial, a venit din nou in ajutorul Moscovei. Vehiculele blindate ale ucrainenilor se impotmolesc in noroi iar aparatorii rusi au parte de un moment de respiro.

Va fi insa de scurta durata.

Conducerea militara de la Moscova anunta pe 9 noiembrie ca isi va evacua trupele de pe malul de vest al raului Nipru in Herson, abandonand si capitala regionala omonima care se afla aici. Retragerea este finalizata doua zile mai tarziu. Trupele ucrainene intra in Herson pe 11 noiembrie, eliberand orasul dupa mai bine de jumatate de an de ocupatie ruseasca. Bucuria localnicilor este fara margini.

Pierderea Hersonului a reprezentat inca un regres umilitor pentru Moscova si Putin: acest oras era singura capitala regionala a Ucrainei pe care fortele ruse reusisera sa o cucereasca dupa declansarea invaziei. Capitalele regiunilor Donetk si Lugansk erau sub controlul separatistilor rusi inainte de declansarea „operatiunii militare speciale”, fiind ocupate in timpul luptelor declansate dupa anexarea Crimeii in 2014.

Iar de Crimeea se leaga si ultima umilinta a lui Vladimir Putin, cea pe care a resimtit-o foarte probabil ca pe un afront personal. In data de 8 octombrie pe Podul Kerci avea loc o explozie care il scotea din folosinta. Acest pod cu o lungime de 18 kilometri a fost construit dupa anexarea Crimeii, fiind considerat cea mai mare realizare in materie de infrastructura din timpul mandatului lui Putin.

Necesar pentru aprovizionarea cu apa potabila a peninsulei, el a fost inaugurat personal de presedintele rus in pe 15 mai 2018, cand a vorbit despre „o zi exceptionala, de sarbatoare, istorica pentru Rusia”. „In mai multe momente ale istoriei, chiar si sub tari, oamenii au visat ca acest pod sa fie construit. Au incercat din nou in anii 1930, 1940, 1950 si, in sfarsit, gratie muncii si talentului vostru, acest miracol are loc!”, a clamat el.

Rusia trece la atacuri de razbunare, frontul „ingheata”

La o zi dupa explozia care a scos din uz Podul Kerci, Putin a acuzat personal Ucraina de atacarea acestuia, vorbind despre „un act terorist” planificat de Kiev si pus in aplicare de serviciile sale speciale.

O zi mai tarziu, pe 10 octombrie, Kievul si orase din intreaga Ucraina au fost tintite de un atac masiv cu rachete. Loviturile au avut loc la orele diminetii, cand oamenii mergeau la munca, pentru a maximiza numarul de victime in randul civililor. Dupa-amiaza, Putin a iesit din nou la rampa ca sa revendice un atac de razbunare pentru lovitura asupra Podului Kerci.

Atacurile cu rachete si drone kamikaze primite din Iran au continuat, tintind orasele ucrainene si infrastructura energetica a tarii in pragul, si apoi in mijlocul iernii. Nici Moscova, nici propagandistii sai, nu mai incercau sa sustina ca Rusia nu lanseaza atacuri de terorizare a civililor ucraineni.

Pe front, in pofida opiniilor unor analisti militari ca sosirea frigului nu va duce neaparat la „inghetarea” frontului, luptele au devenit unele statice. Practic singurul avans notabil inregistrat de vreuna dintre cele doua parti in ultimele luni a fost reprezentat de cucerirea orasului Soledar de catre mercenarii Wagner in ianuarie.

In alte stadii ale razboiului ocuparea acestui oras fara vreo importanta strategica din regiunea Donetk ar fi intrat probabil la categoria „diverse”. Este emblematic insa pentru rezultatele inregistrate in Ucraina de „a doua armata a lumii” ca si acest atac, si cel general in directia Bahmut, au fost sustinute de gruparea Wagner cu zeci de mii de detinuti recrutati de mercenarii lui Evgheni Prigojin in penitenciarele rusesti.

La un an dupa ce Vladimir Putin a declansat cel mai mare razboi de agresiune in Europa de la incheierea celui de-al Doilea Razboi Mondial, Ucraina inca rezista, acum impulsionata si de perspectiva primirii tancurilor promise de statele occidentale.

Insa costul platit a fost unul enorm: orase intregi rase de pe fata pamantului, pierderi materiale incalculabile, milioane de persoane stramutate, zeci de mii de soldati pierduti si mii de civili ucisi in timpul conflictului.

Cu Kievul afirmand acum ca nu va accepta nimic altceva decat eliberarea tuturor teritoriilor sale, inclusiv a Crimeii ocupate in urma cu aproape un deceniu, si Vladimir Putin continuandu-si discursurile belicoase tot mai delirante, deocamdata nu se intrevede vreo perspectiva a incheierii razboiului.